Scena de Duminică

„Dragostea...o fi ea in partidă dublă, dar nu e contabilitate”

Tudor Mușatescu(1903-1970)

Asta mi-a spus in seara asta domnul Mușatescu. Nu, nu era el in persoana, dar mi-a vorbit prin viul grai al domnului Barbu, pe care l-am cunoascut printr-o întâmplare fericită,la locuința domnului Ștefan Balint, bulevardul Richelieu, Paris, 20 iunie 1933.
Îmi place Barbu, e un prinț, ”Price Barbu” cum e cunoscut în lumea bună, e un mojic, din cel care îți cere o țigara și îți ia trei, ”ca să nu te mai deranjez”, și își atribuie cu nonșalanță moneda de doi franci, pe care ai aruncat-o orbului cu acordeon, ”că el și așa nu vede ce face cu banii”, dar e de lume bună și asta îi priește, ”în fiecare zi între 7 dimineata și două noaptea sunt liber, în rest sunt ocupat, dorm”...rămâne un mister cum supraviețuiește. E un prinț, e un mojic, dar rămâne un fin observator al vieții, în toate subtilitățile ei.
Cu ce ocazie ne-am cunoscut?
Dacă e Duminică e Teatru, și dacă e Teatru am ales să fie Mușatescu. Pour le Coneseurs, nu mai am nimic de adăugat, pentru cei puțin profani, am doar o vorbă, GENIAL.
”Al Optulea Păcat”
Bună alegere pentru o Duminică seara. Bună alegere oricând, oriunde și la orice oră.
Dacă nu aș știi mai bine, aș jura ca piesa a fost scrisă azi.
Experiența e atât de reală, de palpabilă, povestea e atât de actuală, uneori complicațiile sunt parcă scoase din tolba lui Diaconescu, iar personajele sunt demne de cel puțin trei foiletoane si două apariții speciale OTV. Să nu fiu înțeles greșit, nu e vorba de vreo punere în scena a unei povești grobiene, sub prea distinsa atenție a geniului, contestat, al tovarășului Diaconescu.
E realitatea vremii, actualitatea unui București, de 1930, dar ar putea fi si de 2009 si diferența nu s-ar simți cîtuși de puțin, în care integritatea morală e o meteahnă a vorbelor iar șantajul, avariția, parvenitismul, mojicia, grobianul sunt apanajul faptelor.
Sunt sigur că il cunoașteți pe domnul Balint. El e cel scârbit de societatea în care ia fost dat să își respire viața, de nerușinarea și corupția din care ”paiațele își scot capul in fiecare zi precum maimuțele din cutiile cu surprize”, de tâlharii care circulă liberi și își scot beneficiile în fața nemâncaților, de ”vântul pierzaniei ce scutură conștiințele ca frunzele toamna”.
”Ce aș putea face, eu și alții ca mine? Să renunțăm? Să capitulăm?”
A vorbit, s-a zbatut, a scris, dar....
Sătul, incearcă să se întoarcă, la realitate, ”ca un simplu particular, fără veleități, fără ambiții și mai ales fară nici un ideal.” Nu mai dorește victoria supremă cu care sa schimbe întregul univers, doar micile izbânzi cu care să își binecuvânteze mica galaxie, în care își duce în tihnă crucea, după bunul plac.
O știm și pe domnișoara Arabela. Nu, nu e doamna cu inelul. Ea e femeia frumoasă, cu vorbe alese și purtare de soi, care, regretabil, are ”o mulțime de plictiseli” și își întrerupe, din păcate, existența jucăușa si fermecatoare din lumea stralucitoare a luxului de ”bonton” , pentru a se realimenta cu dărnicie din binecuvântarea bărbaților cu inimi frânte. Să nu greșim, nu e o ”pitzi” ea e ”Dă Pitzi”.
Dar cel mai bine îl cunoaștem pe domnul Bartolomeu Zălaru, azi ”temutul polemist național”, ieri Codică Paraschiv, ”fundul clasei și urma catalogului”.
Pentru el, cu toții suntem niște incapabili, el trebuie să le facă pe toate. Le știe pe toate, e uns cu toate alifiile, nu îi e teamă de nimeni și de nimic. Poți spune că și-a creat din mârlănie, blazon.
”Eu sunt propria mea creație, sunt opera mea, bă! Înțelegi? Eu m-am născut nimeni și am ajuns ceva. Voi vă nașteți cineva și ajungeți nimeni.” Spune el și eu ce aș mai putea adăuga.

Nu mai spun nimic. Sunt prea multe și e prea puțin. Mai sunt și alții pe care îi cunoaștem, dar îmi doresc să vă gâdile zâmbetul când îi descoperiți, de aceea ma abțin să-i deconspir.

Ce ar mai fi de spus?
A! Era să uit. În secolul XIII-lea au fost declarate cele 7 păcate capitale: "mândria", "invidia", "iubirea de arginţi", "desfrânarea", "lăcomia", "lenea" şi "mânia". Franz Kafka spunea ”Sunt două păcate principale din care toate celelalte păcate se nasc: Nerăbdarea şi Lenea.” Rămâne să descoperiți care e Al Optulea Păcat.
Eu nu mai spun decât atât:
” Trage Silvia! Trage. Glonțul tău va fi simbolic. Va intra în capul meu, ca să vâjâie tâmplele unei lumi întregi, aceea care vă fură, vă exploatează, care trebuie să dispară sub trăznetul dreptății voastre...
Trage Silvia! TRAGE!”

P.S:
Pentru leneși am pus un link:
http://www.esnips.com/doc/8840c06c-8453-4bde-b8ce-48bc389184a3/Tudor-Musatescu---Al-Optulea-Pacat
sunt aproape 90 de minute, dar sunt din acelea care merită trăite.
PROMIT

The Begining

Taximetristului cu alt Rithm pentru viaţă

Zi frumoasa azi.
Mâine am zi liberă (ooo happy dayyy), poate e asta raza de soare care ma incalzeşte azi.
Azi e zi frumoasă, zi dedicata Taximetristului cu Rithm.


Acuşica a trecut un an si jumatate; două veri, o primăvară şi o iarnă jumate, de cind, in fiecare dimineata de muncă dată de bunul şi unicul zeu, imi aşez curul, fund are oala, pe bancheta din spate a unui taxi. Nu sunt un tipicar, am doar mintea scurtă, zîmbet stâmb şi ochii mici.
Te întrebi, oare unde e legătura?
Cert e ca am avut ideea buna, de a memora numarul de telefon al unei companii, într-un exces de creativitate i-am dat şi un nume sugestiv, "taxi", astfel astrele au complotat şi iată-mă folosind, invariabil, aceaşi companie (Bravo, cred ca se numeşte, bravo lor, bravo şi mie).
Aşa l-am cunoscut pe el, Taximetristul cu Rithm. Eu îi spun Bobby, imi aminteşte de Bob de Niro în Taxi Driver (cîtă inspiratie am avut, e un talent), el habar nu are, nici nu îi pasă, nici nu îl interesează.
Pare un om liniştit, din spate, aşa cum il vad eu, şi nici maşina nu impresionează cu nimic, pe de alta parte eu dimineaţa imi deschid ochii cu şurubelniţa şi îmi zgârii un zâmbet cu glaspapirul (şmirghel, pentru pro..fani) şi nu aş observa nimic special nici la un camion roz cu buline albastre şi cu o femeie, învelită in perdeaua de la bucatarie, pe capotă cu faţa la şofer şi "spatele" la mine.

Bobby nu vorbeşte, nu relaţionează cu clientul, nu te întreabă care e adresa la care vrei sa ajungi, îşi înclină urechea spre tine, nu se întoarce înspre tine, nu flexează nici un gest, doar aşteptă să comunici destinaţia, punctul B până la care îţi dă voie să îl însoţeşti, iar tu comunici, te conformezi, iar el inclină capul aprobându-ţi atitudinea, dacă e mulţumit de raspunsul tău.
Aşa începe călătoria.

După un astfel de examen, zîmbesc mulţumit, ma relaxez şi savurez. Dimineaţa e rece şi rea, parcă a supărat-o cineva, oamenii parcă sunt mai apropiaţi unii de ceilalţi, frigul îi apropie, sunt sigur. Mie nu prea imi pasă de ei, îi privesc din trasura de metal, absent, cum urmăreşti un film despre oameni şi străzi, rotocoale de abur si fulgi timizi, copaci dezbrăcaţi de iarnă şi parcă subnutriţi. Mie unul nu prea îmi pasă, eu savurez călătoria de la A la B.
Am citit undeva, sau spunea cineva, că singura diferenţă dintre viaţă şi filme, e că vieţii îi lipseşte coloana sonoră.
Aici intervine Bobby.
El găseşte coloana sonoră perfectă pentru o astfel de dimineaţă.
Hey You - Pink Floyd.
S-a potrivit perfect, cu imaginea, cu dimineata, o adevarata experienţă.
El e Bobby, Taximetristul cu Rithm, poate Rithm nu e cuvintul potrivit, poate nu e cel mai bun şofer din lume, poate nu are cea mai frumoasă maşină, dar cu siguranţă călătoria e, de fiecare dată, cel puţin memorabilă.
Am notat cu albastru in memorie cinci minute din viaţă, moment ce altfel se pierde in rutina job-ului de zi cu zi; am urmarit altfel filmul dimineţii, colorat şi condimentat de atmosfera creată de indicativ 92.
Un asemenea moment îl împarţi cu un prieten, nu cu un oarecare, cu Bobby, Taximetristul cu Rithm pentru viaţă, cel care a făcut dintr-o călătorie sub pecetea obligatorie a rutinei zilnice, o experienţă memorabila, o adevărată experienţă de brand, folosind un element atât de simplu, muzica.
Detaliile contează.
De azi, zi frumoasa de altfel, şi cu spor... de azi nu mai exista Taximetristul cu Rithm... de azi exista doar Prietenul Bobby.